În fiecare an, să scriu ceva de 1 Decembrie sau să marchez cumva Ziua Națională a României era foarte ușor, chiar natural. În schimb, anul acesta parcă s-a întâmplat ceva și zău că gândul care nu-mi dă pace este că, într-o discuție la care am fost invitat recent, am spus pentru prima dată că tinerii care au ocazia să plece în străinătate pentru a învăța sau pentru a lucra să nu ezite să o facă.
Iar gândul nu-mi dă pace, culmea, nu pentru că m-aș simți în vreun fel vinovat, ci pentru că după mulți ani de zile chiar am început să am primele îndoieli (nu mari, dar suficiente) că lucrurile se mai pot îndrepta în România astfel încât individul obișnuit să se bucure de respect în comunitate, de șanse cât de cât corecte indiferent de cariera la care visează, de un sistem care să pună omul mai presus de niște cifre seci.
Dintr-un anumit idealism credeam până de curând că tinerii au datoria să încerce întâi aici înainte de a lua calea străinătății și cumva să ne propunem toți să schimbăm sistemul fie organizat prin picătura chinezească, fie în bucățica în care putem fiecare, fie cu barda (prin acțiuni civice mai de gherilă, că altfel nu știu cum să le spun). Acum consider că greșeam.
Nimeni nu are această obligație. Nimeni nu îți face statuie, ba chiar ești pus la colț pentru că ești oaia neagră care vrea să deranjeze “ordinea socială”, mersul lucrurilor. Tu nu vezi că suntem aici de ceva vreme, că ne înțelegem, că lucrurile merg și așa și că nimeni nu prea comentează? Cine ești tu să ne deranjezi unitatea, liniștea? ?
Și mai greșeam și pentru că nu eram conștient că nu toți au avut norocul meu de a putea face asta din pasiune, norocul de a avea posibilitatea să sacrific lucruri sau chiar etape personale în dauna interesului general, așa cum îl văd eu.
Se împlinesc deja vreo 11-12 ani de zile de când mi-am propus serios să fac o schimbare în jurul meu, în comunitate, în societate și parcă anul acesta patriotismul de fațadă de la festivitățile de 1 Decembrie îmi provoacă o repulsie mai mare ca niciodată.
Știu destui oameni care pretind că reprezintă marea schimbare de care orașul/țara are nevoie, care au îmbrăcat această haină și pe care o murdăresc în fiecare zi cu atitudinea și acțiunile lor: cu minciunile zilnice, cu ipocrizia de care dau dovadă, cu ochii pe care îi închid la diverse prostii pentru că așa le-au spus cei care îi manevrează, cu oamenii de paie-curățători de scame cu care se înconjoară, cu ura pe care o au față de tinerii care vin să le vorbească în Consiliul Local/la comisiile parlamentare, cu toată acea convingere că orice ar face românul tot pe ei va pune ștampila.
Nu vreau să luați acest mesaj ca pe un semnal de renunțare, ci doar ca pe o reprezentare sinceră a ceea ce simt după un an care pentru mine a fost ca un carusel. Lucrurile astea trebuie cumva să le dau afară tocmai pentru a face loc acelei energii care să mă facă să cred în continuare că putem face mai bine pentru semenii noștri, pentru comunitățile în care trăim și, desigur, implicit pentru noi.
România suntem noi, oamenii care o compunem, nicidecum tancurile și bocancii care parcă domină orice sărbătoare națională. Iar ca să ne fie mai bine și să nu eșuăm (căci acolo ne îndreptăm prin depopulare) cred ar trebui să fim mai uniți, dar pentru comunitate și pentru ceea ce găsim în jurul nostru.
Vă propun ca împreună să transformăm orașul, județul, țara în care trăim în locul din care semenii noștri să nu mai plece. Asta doresc României de 1 Decembrie!
Articole recomandate:
